20. Gol!

Se strâng sintagme de plăceri, se-ntinde pleura tăcerii,
Neîntârziat păcatul veşnic zideşte mâna mângâierii.
Se scutură irişii de lacrimi şi plânşi adoră masochismul,
Din melopeea lor adâncă se scurge-n ritmi tăcuţi lirismul.
Obişnuinţa omenească dă frâu rutinei să se-ntindă,
E doar oglinda ce mă vede, ce se-oglindeşte-n alt-oglindă.
Şi flash-uri c-am văzut sau ştiu sunt doar că timpul se repetă,
Ne-ntoarcem de unde-am plecat, în epopeea noastr-incertă.
Aceiaşi noi ne întrebăm c-atât e ceea ce putem...
În colţ de labirint stagnăm căci mai departe nu vedem.
Şi-n fiecare colţ uităm că din alt colţ venim spre ducă,
Uitând, ne chinuim din nou iar labirintul se încurcă.

Din nou ating ce mi se dă şi cred că se-mplineşte visul,
Dar îndurare! Sunt un prost! Trăiesc ca toţi c-aşa mi-e scrisul.
În taina fiecărui cap se-ntinde mare nedreptatea,
Şi doar că legile umane acoperă doar simplitatea.
Nedumeririi la nătângi când voi putea a îi răspunde,
Atunci voi reuşi să trec la întrebări din alte unde.
Eu vreau să ştiu! La ce mi-e bun...? Nu mai contează! Doar să ştiu!
Că... tot respir? Sau...că tot mor? Oo! Le cunosc dar de ce-s viu?

19. Ce mult mi-aş dori să mai fiu cel de ieri!

Clepsidre cu timpuri se sting neîncetat,
Plâng veşnic şi iarăşi salcâmi meliferi,
Îmi pierd şi discursul ce-am tot repetat,
Prin ani de derută, puşi cat peste cat,
Ce mult mi-aş dori să mai fiu cel de ieri!

Imensele bolte mă plâng plurivoc,
Şi tulburi sezoane-şi exprimă păreri,
Cu umeri de taină răguşesc echivoc,
Din vise trecute evoc şi evoc,
Ce mult mi-aş dori să mai fiu cel de ieri!

Vreau cercul ce strânge iubirea dintâi,
Smerirea din laţuri şi-ascunsu-n dureri,
Acolo-mi doream melopeic....Rămâi!
Să-mprăştii arome şi fum de tămâi
Ce mult mi-aş dori să mai fiu cel de ieri!

O! Şi ce mult mi-aş dori să mai fiu,
Închis în emoţii şi plin de plăceri,
Pletoră-n obraji, ploconit, pirpiriu,
Să nu îmi doresc niciodată să scriu
Ce mult mi-aş dori să mai fiu cel de ieri!

În cârduri trec norii spre vremuri mai noi,
Privescu-i cu jale şi nu-i mai suport,
Eterna dorinţă mă cheamă-napoi,
Când anii mă-ndeamnă, hai vino cu noi!
Ce mult mi-aş dori să mă-ntorc dar nu pot!

17. Ti minte?

Aseară-ţi respiram grimasic în ceafă,
Pe-un pat tăcut şi tare-n colţ de cameri,
Lumina nopţii străpungea sub unghi de gafă,
Lăsându-mă s-admir comoara dintre umeri.

Cu ochi întredeschişi priveai copilăreşte,
Nevinovată-ţi mâna sprijinea nutritul,
Sorbeai cum soarbe rugăciunea-arhimandritul,
Odele şchiopătand din buze muţi de peşte.

Picior peste picior mişcai s-alungi fiorul,
Când versurile scurte cu tact te adunau,
Zâmbeai prelung şi ochii-îndemnau creatorul,
Nu te opri din spuse! Continuă! Mai vreau!

17. Vizita

Sub bolţi de stele şi luceferi,
Sub umbra zilei ce apune,
Încerci să vezi de suntem teferi,
Şi plângi din nou a rugăciune.
Şi lacrimile tale curg,
Şi se transformă în tămâie,
Când le culege-un demiurg,
Se risipesc şi mă mângâie.

Plângând te simt la lumânare,
Când zbihuit mai scap o rimă,
Văd! Palid vii precum o boare,
Să m-oblojeşti cu tact de mimă.

Zâmbeşti de parc-ai fi forţată,
Un zâmbet ce emană milă,
Şi peste faţa-mi ruinată,
Mai pui un adjectiv: senilă!

16. Meteahnă

Doi ochi se ceartă între ei,
Când văd efigiul tău de ceară,
A te compune din idei,
Nevoie am seară de seară,
Sub baldachinul nostru lung,
Să te citez dintre cearşafuri,
Să pipăi totul ca un ciung,
Cu mâna dornică de jafuri.

Înlănţuit ca Prometeu,
Ca Ana să erup din ziduri,
Cu ochi înfuriaţi de zmeu,
Să cotropesc su-a tale tivuri.

Crepusculul dintru amurg,
Să te-oglindească întru praguri,
Durerea mea de demiurg,
E să ne drăgostim în faguri.
Să tremuri când mi te ating,
Delir să simţi în agonie,
De lumânările se sting…
Păcatul mi-e dator doar mie.

15. Vânătorul de gânduri

Sudori de vânător de gânduri,
Se scurg cu greu prin zid de cetăţuie,
Împodobind cu greaţă pliuri de duduie,
Renasc mereu şi curg în rânduri.

Idei ascunse, plafonate,
Sub glas profund de damă-nchină steagul,
Tu vânător te-nvârţi precum beteagul,
Versete-ntregi stau delăsate.

Sub plasă de păianjeni visul,
Sedat l-ai ploconit unde-i catrinţa,
Nelinişti ce răscoală conştiinţa,
Gândesc prea mult şi-amână scrisul.

Sub fruntea lucie cu picuri,
Mustrarea, conştiinţei pune jalbe,
Sintagme lungi se rup în fraze oarbe,
Şi mai departe în nimicuri.

14. Deja-vue

De ani de zile merg pe-un drum,
Tot căutându-mă prin vetre,
Uitându-mă atent prin pietre,
Recalculez... cenuşă, scrum,
Miros poate cunosc vreun fum.

Momente care-mi par lucizi,
Ce trec prin ele-a doua oară,
Îmi pare că mă trag pe sfoară,
Căci mă trezesc şi le trec iară,
Un sfert din anii mei perfizi.

Şi amintiri, s-au alungit,
Şi nu ştiu dacă-s viitoare,
Sub alte bolţi, alt răsărit,
Se-ncurcă gândul şi mă doare,
Îmi amintesc... dar le-am trăit?

Imagini! Cred că-s din trecut.
Din alt trecut, ce mă cunoaşte,
Ce cred c-acum e numai moaşte,
Şi stă mereu să mă împroaşte,
Cu ce-am greşit, sau n-am făcut?

Profet întru trecut mă ştiu,
Mă simt ca uns şi-aşa mă laud,
Căci m-am născut să reînviu,
Cu moarte-n trup, cu gândul viu,
Cum am tot fost... mă tot recaut.

Miros, poate cunosc vreun fum,
Tot căutându-mă prin vetre,
Recalculez, cenuşă, scrum,
Uitându-mă atent prin pietre,
Sunt ani şi merg pe-acelaşi drum.

13. O plosnita

În umbra lămpilor târzii,
Pe-un hol mai lung decât privirea,
Priveai în gol cu ochi pustii,
Lumina umbrei celei vii,
Şi-n genunchi-ţi uitai menirea.

Şi-acei genunchi aproape goi,
Strângeau în ei braţele-ţi albe,
Când sânii tăi tăcuţi şi moi,
Ieşeau din stup precum un roi,
Împodobeau gâtu-ţi cu salbe.

Un colţ mă ţinea fără glas,
Cotrobăit precum un cufăr,
Năşteam iubire ca-n compas,
Că-n ochii tăi precum un ceas,
Treceau aievea flori de nufăr.

De un perete sprijinită,
Păru-ţi ud curgea pe spate,
Cu privire pângarită,
Te uitai de gând răpită,
Ceasul dragostei nu bate.

Rar, o mână vineţie,
De sub sân, din poală scoasă,
Se mişca în astenie,
Ridicându-se nevie
Mângâia pleata-ţi pufoasă.

Te mişcai suav, alene,
Tainic sentimente-n rânduri,
Se-adunau întru catrene,
Dând iubirii mele vene,
Eram paf mai mult ca-n ganduri.

12. La multi ani

Purtată de dragoste-n suflet si-n oase,
Bătută de vântul iubirii spre noi,
Ai stat să te muşte şi gură de şarpe,
Zbătându-te-ai pus mereu grija aproape,
N-am fost niciodată în foame sau goi.

Durerea noastră, durerea-ţi şi spaima,
Şi ziua şi noaptea, tot timpul ţi-au fost,
Ţi-au curs lacrimi aspre şi zic puţin sute,
Ai pus rugăciune în cer să ne-ajute,
Să fim simplu: oameni cu taină şi rost.

Cu paşi fără urmă mergeai doar ca somnul,
Adânc sa ne fie, cu vise de rai
Şopteai precum vântul, vorbeai în ecouri,
Cu vorbe senine, cer fără de nouri,
Punem rugăciune… Mai vino! Mai stai!

Nu ştiu să mai aflu în viata o vorbă,
Să sune cum darnic a ta ne alină,
Suntem munţi de oameni, stăpâni, fără frică,
Mutăm munţi din loc când palma-i ridică,
Doar singură vocea ta ne închină.

Ne-ntoarcem la tine, tu stâlp vieţii noastre,
Cu veşnice temeri şi veşnici copiii,
Nu-i doctor mai vajnic, nici preot ca tine,
Nici unde nu-i loc să ne simţim mai bine,
Nevoie avem pe veci sa ne fii.

11. Prin biblioteci printe cotloane

Prin biblioteci printre cotloane,
Cat umbră să-i ridic statuie,
E să o dăinui prin versete,
Când colţul uşii dă-n perete?
Trântesc jos cartea că-n ea nu e.

Neliniştit cu tocu-n mână,
O chem când o atrag în foaie,
Plăpând invoc pe cele sfinte,
Şi mâna tremură-nainte,
Ea e dar nu e în odaie.

Întreb şi sabia tăcerii,
Căci fruntea-mi se umple de creste,
Când doar de sus se ştie locul,
Şi eu docil mi-aştept sorocul,
Mă liniştesc poate trec peste.

Mi-e dor de umbră, tot întreb,
Când pat din verbe-aştern în grabă,
Poate-o secundă mă desparte,
Poate-i aici sau mai departe,
Tot singură-i dar nu mă-întreabă.

10. Încălcarea Decalogului

Pe vene stau şi din genunchi,
Te-ntreb din mii de gânduri tulburi,
Cu trupul meu, statornic trunchi,
Bătut de ploaie, vânt şi colburi,
Puţin mai am şi devin cioburi,
Mă strange vremea-ntr-un mănunchi.

Adesea trist şi abătut,
Ascunşi de râsul greu al faimei,
Privesc şi-aşteaptă să-I ajut,
Sărmanii ochi pe podul palmei,
Dar văd că-s doar păstorul foamei,
Bogat am fost dar te-am pierdut.

Cu lut m-acopăr şi mă rog,
În timp ce-ndoi sângele-n apă,
Te cer din cer ca un milog,
Când dorm, când plâng sau chiar din groapă,
Revino-n viaţa mea mioapă,
Să nu mai calc pe Decalog.

9. Nimic

Sub vremi cu gust de miere sau ghinţură,
Păstor mâhnirii veşnice mă ştiu,
Mă huiduie trecutul şi mă-njură,
Cu vată-n nas şi cu gândaci în gură,
Că nu-s nimic din ce-mi doream să fiu.

Sub bâhla muribundă şi ursuză,
Ce nu dispare în scule de geamgii,
Îmi sare-n gât prezentul şi m-acuză,
Cu mâini patent, şi talpă ca de spuză,
Nu eşti nimic din ce-mi doream să fii!

De mâini mă ia, acidic mă conducă,
Să îmi arate tot ce-am izbutit,
Tăcutul viitor ca o nălucă,
Amarnic lasă mintea să deducă,
Că n-o s-ajung nimic din ce-am dorit

8. Scurm prin scrum

Cu moralul la pământ,
Îmi vorbesc de printre şoapte,
Cum să fac să mai rezist,
Să-mi petrec restul de noapte?

Prin noroi ca porcul scurm,
Pân-ajung către sicrie,
Visul meu care e scrum,
Te tot roagă: Hai invie!

Ca-n avânturi pe sub nori,
Duci a vântului povară,
Propovăduind prin spori,
Viaţa noastră cea uşoară.

Nu te chem ci te atrag,
Cum făceam odinioară,
Într-o lume de arţag,
Ai intrat, eu stau afară.

După uşi de unde bat,
Să-mi abată legea firii,
Firea legii n-o răzbat,
Stau sub legea umilirii.

Cum şi unde, cine, când,
Îmi va lua vorba în seamă?
Ca-nsemnat de noi vorbind,
Să însemne semn de teamă.

Starea de normal acum,
E o stare de drag haos,
Nenormalizând un scrum,
Din tămâia de pronaos.

Tremur, tremur...tremur iar,
Până la apocalipsă,
Unde sper ca în altar,
Să mă lepăd de-a ta lipsă.

Dar acum să mă răzbun,
Pe-a sorţii nesocotinţă,
Nu socot ce-mi iese-n drum,
Şansă, râset sau fiinţă.

7. Te vreau

Te simt, te vreau,
Te-aduc, te iau!

Te-ntind pe pat,
Te-aşez cu grijă,
Nu scoţi un cuvânt,
Totu-i o miză!

M-atingi, mă muşti,
Mă vrei, mă guşti!

Mă tragi subit,
Cad peste tine,
Ardori de iubit,
Cine pe cine?

Te-aprinzi, mă-ncing,
M-atragi, te ling.

Sunt copleşit,
Şi-ntr-o dilemă,
Eşti a iubirii
Zeiţă supremă?

Mă-ndrumi, urmez,
Din gând mă ghidez.

N-ai stare, loc
Nici eu, amândoi,
Mişcaţi ca de foc,
Pălim în nevoi.

Trăim intens,
Facem condens

Crâşneşti din dinţi.
Pereţii bârfesc,
Mă scoţi din minţi,
Mă-nveţi să iubesc?

6.Crede!

Coji de dragoste visat-am sub iubirea misogină,
Când doream ca nebunia să-şi dezvăluie talentul,
Nu ştiam, să mă descopăr, s-apuc mâna ei virgină,
Sau s-o perii pân’ la piele să-şi miruie confidentul.

Cautat-am mult şi lacom din vărsări până-n izvoare,
Căi ce să mă unduiască printre plânsete de îngeri,
Dar privirea de fiorduri, dătătoare de uitare,
M-a lăsat să-mi trag ruşinea, act ce petrecea în plângeri.

Mi-am spălat neruşinarea şi ruşinea umilirii,
Cu ascunsul întru umbră şi cu mâinile legate,
Când tu palidă scânteie şi trimis al nemuririi,
Ai oprit cascada certei şi-ai pus punct la nulitate.

Mi-am spus: Să urăşti iubirea! Dar o schisma se ridică:
Să urăsc lucru lunatic ce-mi provoaca doar plăcere?
Dacă ghinionul cade şi negaţia abdică,
Te iubesc ca pe Preasfântă, tu regat plin de avere!

Oo! Aghiazmatar al lumii ce-mi împărtăşeşti iubirea,
Minunat mă strâng sub taine, când văd chipul tău ce-aşteaptă,
Eu te blestem pe vecie să-ţi ’neci în mine privirea,
De nu blestemă s-am parte de uitarea înţeleaptă.

5. De la naştere ne îndreptăm spre moarte

Mereu mă-ntreb de ce viaţa mă ţine,
De ce să ştiu ce-i ura sau iubitul,
Când nu ştiu pasul de ce-l fac spre mâine,
Sau la câţi paşi îmi voi găsi sfârşitul?

Să cânt, să-ncânt sau să fac incantaţii,
Să plâng de râs, când râsu-n plâns abundă,
Nu-i şansă să găsesc noi inovaţii,
La traiul care-n bortă mă afundă.

Trăiesc, respir, când moartea mă respinge,
Căci m-am născut pentru-a săpa-n colivă,
Din faşă-s arc de cerc sub zbor de minge,
Când ţinta e coliva depresivă.

Născut am fost fără să ştiu ce-i viaţa,
Prospecte de-a trăi nu mi-au fost date,
Mă duc fără să vreau urmându-i aţa,
N-am cum s-alung intempestiva moarte.

4. Trecut

Crescuţi am fost întru trecut,
Pân-a trecut crescutul,
Neîntrecuţi eram atunci,
Dar nu iubim trecutul.

Privind, regret tot ce a fost,
Când îmi regret mirarea,
Eram atunci, dar acum sunt
Tot memorând uitarea.

Căci scut crescut e spre uitări,
Ce uită să mai plece,
Sub flamură de inventări,
Trecutu-i scurt şi rece.

Într-un prezent pervers aştept,
Să-mi regăsesc piciorul,
Pentr-un trecut ce-a trecut scurt,
Prea lung e viitorul.

Izvoare care-ati curs atunci,
Care curgeţi într-una,
E viitorul ce-a trecut,
O urmă pentru-acuma?

Într-un trecut am fost crescuţi,
Dar tot ce-a fost învaţă,
Că aşteptarea naşte răni,
Ce le ascunde-n ceaţă.

3. Genii lunateci

Prin vremuri de vis trecătoare,
Prin timpuri de azi ce-ntristează,
Se nasc mereu schizofrenici,
Ce urma gândiri vânează.

Din umbra-amăgirii eterne,
Din nimbul ce-nalţă Preasfântul,
Apar nostalgicii nopţii,
Ce-njură melodic cuvântul.

Cu viaţa plătesc legământul,
Prin viaţă-şi sălăşluie moarte,
Când viaţa le-nseamnă cuvântul,
Cuvântu-i menit să-i îngroape.

Mereu îşi bleastămă tocul,
Când foaia jigneste gândirea,
Nu-i stare, nu-i moarte, nu-i aer,
Ci tihna ce-aşteaptă-mplinirea.

Netrebnici în vremuri păgâne,
Sau genii uitate sub prafuri,
Se plâng şi-şi plâng rânduirea,
Pe-uscat s-au nascut batiscafuri.

Răscoale-ntreite de spasme,
Încântă s-atragă noi duhuri,
N-am somn căci am viaţa marcată,
Dau traiul pe-o carte de stihuri.

2. În faţa dureri fericirea-i o scuză

Iubirea stă-n umbra morbidă a spasmei,
Când rău-şi întinde mâna spre bine,
Când lumina e partea întunecată a plasmei,
Cum pot să atrag fericirea spre mine?

Eşti strâmbă în vorbe de-ţi cer legământul,
Busola iubirii mi-arată înfrântul,
N-am stare, te sâcâi când vorba mi-e vântul,
Când umbra-i subţire chem deznodământul.

Şi unde să caut prin timp, prin coli scrise,
O mână ce-n tremur imită jeleie,
Eşti chin care urcă paralel pe abscisă,
Iar asta-i durerea orgoliului cheie,

În faţa durerii fericirea-i o scuză,
Când una pe alta reciproc se acuză,
E pata tristeţii în zâmbet de muză,
Şi scuza trăirii intense confuză.

Sfârşituri ce sună ivesc începuturi,
Şi viaţa-si ia cursul uitând de-a mea faimă,
Nu pot să fiu însumi când tu îmi dai şuturi,
Prin lacrimi vărsate mă cunosc şi e spaimă.

Trăiesc dar n-am aer, n-am stare, n-am ţintă,
Mai am cât mai am las falşii să mintă,
Sepucu m-aşteaptă găsiţi-mi o flintă,
Prin vremuri de mâine durerea m-alintă.

1. Imperii de gânduri

Imperii de gânduri se strâng în nelinişti,
Creând dungi de ceaţă pe-orbita retinei.
Mă latră cuvântul din umbră de mirişti,
Plesnind de durere că nu ştiu de sine-i.

Prin vers impotent îmi caut măria,
Mă laudă neamul când nu ştie rima,
Doar sauna lirică-aduce lumina,
Căci cel care scrie-şi urmează sosia.

Golgota durerii sărut-a mea frunte,
Căci mersul prin pagini provoacă noi schisme,
Coperta ce-nseamnă sfârşitul a multe,
Opreşte onorul să aibă carisme.

Oglinzi ce reflectă imagini de temeri,
Mă-nchină iar nervii croiesc răutate,
În poze de linguri văd faţa pe spate,
Tu slabă paloare mă vrei în lumină?