Se strâng sintagme de plăceri, se-ntinde pleura tăcerii,
Neîntârziat păcatul veşnic zideşte mâna mângâierii.
Se scutură irişii de lacrimi şi plânşi adoră masochismul,
Din melopeea lor adâncă se scurge-n ritmi tăcuţi lirismul.
Obişnuinţa omenească dă frâu rutinei să se-ntindă,
E doar oglinda ce mă vede, ce se-oglindeşte-n alt-oglindă.
Şi flash-uri c-am văzut sau ştiu sunt doar că timpul se repetă,
Ne-ntoarcem de unde-am plecat, în epopeea noastr-incertă.
Aceiaşi noi ne întrebăm c-atât e ceea ce putem...
În colţ de labirint stagnăm căci mai departe nu vedem.
Şi-n fiecare colţ uităm că din alt colţ venim spre ducă,
Uitând, ne chinuim din nou iar labirintul se încurcă.
Din nou ating ce mi se dă şi cred că se-mplineşte visul,
Dar îndurare! Sunt un prost! Trăiesc ca toţi c-aşa mi-e scrisul.
În taina fiecărui cap se-ntinde mare nedreptatea,
Şi doar că legile umane acoperă doar simplitatea.
Nedumeririi la nătângi când voi putea a îi răspunde,
Atunci voi reuşi să trec la întrebări din alte unde.
Eu vreau să ştiu! La ce mi-e bun...? Nu mai contează! Doar să ştiu!
Că... tot respir? Sau...că tot mor? Oo! Le cunosc dar de ce-s viu?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu