Purtată de dragoste-n suflet si-n oase,
Bătută de vântul iubirii spre noi,
Ai stat să te muşte şi gură de şarpe,
Zbătându-te-ai pus mereu grija aproape,
N-am fost niciodată în foame sau goi.
Durerea noastră, durerea-ţi şi spaima,
Şi ziua şi noaptea, tot timpul ţi-au fost,
Ţi-au curs lacrimi aspre şi zic puţin sute,
Ai pus rugăciune în cer să ne-ajute,
Să fim simplu: oameni cu taină şi rost.
Cu paşi fără urmă mergeai doar ca somnul,
Adânc sa ne fie, cu vise de rai
Şopteai precum vântul, vorbeai în ecouri,
Cu vorbe senine, cer fără de nouri,
Punem rugăciune… Mai vino! Mai stai!
Nu ştiu să mai aflu în viata o vorbă,
Să sune cum darnic a ta ne alină,
Suntem munţi de oameni, stăpâni, fără frică,
Mutăm munţi din loc când palma-i ridică,
Doar singură vocea ta ne închină.
Ne-ntoarcem la tine, tu stâlp vieţii noastre,
Cu veşnice temeri şi veşnici copiii,
Nu-i doctor mai vajnic, nici preot ca tine,
Nici unde nu-i loc să ne simţim mai bine,
Nevoie avem pe veci sa ne fii.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu